Am tot spus ca am inceput o rubrica noua si nu am apucat sa mai scriu nimic. Acum e liniste in casa. Toata lumea doarme dupa un week-end prelungit si agitat: plimbari, parc, cumparaturi, gatit bunatati, vizite, musafiri si alte activitati placute, dar obositoare pentru cei mai mici dintre noi.
Postul se numeste Nena si Icea. Ei sunt doamna si domnul Stancescu. S-au mutat in blocul in care am locuit impreuna cu parintii mei pana in 2003, cand eu aveam numai 3 luni. Mama se intalnea zilnic cu doamna Stancescu la lift. Dansa venea de la piata, mama cobora cu mine in parc. Azi i-am tras un zambet, maine am tras-o de par si gata prietenia. Mama trebuia sa inceapa lucrul, nu avea cu cine sa ma lase, de la un zambet de-al meu s-a legat o prietenie si o relatie care a durat o viata.
Mama a inceput lucrul. Eu incepusem sa ma ridic in picioare, cu Nena si Icea de mana. Cu ei am renuntat la scutece. Cu ei am inceput sa mananc singura. Cu ei am inceput sa ma descurc singura cu anumite chestii care se fac la inceputul vietii: legat la sireturi, pieptanat, prins parul, etc…
Ei si-au batut capul cu mine ca se spune „cap” si nu pac, asa cum insistam eu. Ei s-au chinuit cu mine sa ma invete ca e corect Murfatlar si nu muflatar cum credeam eu si incercam sa ii conving si pe ei. Da, imi erau la indemana astfel de cuvinte, pentru ca ei, oameni cu educatie aleasa, plimbati prin toata lumea (vremurilor respective), isi respectau tabieturile si dupa fiecare pranz se delectau cu un pahar de vin alb. De aici a pornit si primul meu hobby, cel cu colectionatul etichetelor. Le dezlipeam cu grija de pe sticle, le spalam de lipici si le uscam, cu fata in jos, pe marginea cazii… Ce satisfactie aveam cand se usca eticheta, era ca noua, si o puteam lipi in albumul meu. O alta pasiune pe care au incercat sa mi-o insufle, dar nu s-a lipit de mine, a fost filatelia.
Pasiunile mostenite de la ei, pe care inca le port cu mine si le cultiv, au fost: vederile, fotografia si fotografiile, cititul si pastrarea bibliotecii intr-o ordeine desavarsita, pe colectii, pe ani de aparitie, pe tipuri de opere…
Ei m-au invatat sa fac acordul subiectului cu predicatul. Ei m-au invatat ca nu e ok sa ma dau dupa vremuri doar pentru ca asa e moda, ci numai daca vreau sa urmez moda. Ei m-au invatat limba romana pe care o vorbesc si acum. Au incercat si cu franceza – la mare moda in vremurile alea, dar nu s-a prins mare lucru de mine.
Ei au fost primii mei profesori, primii mei indrumatori, primii carora le ceream ajutorul cand parintii mei erau la serviciu sau prea ocupati de viata de zi cu zi. Ei au fost bunicii mei cu adevarat, desi dureros adevar. Ei au fost Eugenia si Mircea Stancescu, primii oameni pe care ii am ca reper in minte, atunci cand iau orice decizie, atunci cand imi e greu sa aleg ceva ce are legatura cu viitorul meu!
Va multumesc, si stiu ca va ganditi la mine, cu acelasi drag !
mamasisotie 