Hei hei hei

Astazi m-a apucat dorul de scris… Am citit un blog nou si m-a apucat dorul de scris.

Nu am mai scris din lipsa de timp. Dar am multe noutati🙂 Toate numai bune… Job nou, titulatura noua, si multi oameni noi si frumosi in viata mea. Le voi multumi pentru existenta si pentru ca imi fac viata mai frumoasa.

Cea mai noua experienta legata de viata de mama si sotie o reprezinta inceputul activitatii scolare, cumva, mai degraba pre-scolare… Pitica mea a inceput gradinita. Sunt bucuroasa, pentru ca nu a fost reticenta, pentru ca pare sa ii placa de „Doamna Elena” si pentru ca merge cu cel mai mare drag la gradi atunci cand are dansuri.

Trezitul dimineata e o alta poveste… Una mai neplacuta, pe care nu o voi expune in postul acesta pozitiv🙂.

De curand am vizitat din nou si Ferma animalelor si m-am bucurat sa vad un exemplu de afacere prospera… Dupa ce in ultimii 2 ani am devenit clienti fideli, am putut admira un loc frumos care nu numai ca a rezistat, dar s-a extins. Dragut, si ma face sa ma intorc mereu cu placere. Ne place la toti trei, cu atat mai bine.

In mare, cam astea sunt noutatile mele… Desi am vrut sa am un fel de jurnal, vad ca e mai mult un… „anual” … 🙂🙂

Post nou nout

Neata… da, stiu, nu am mai scris nimic demult… Azi m-am trezit cu dor de scris…

M-am trezit de cateva ore deja si vuieste netul si tv-ul de tragedia aviatica ce tocmai s-a petrecut. Asta imi aminteste cat de scurta e viata… Fara judecati de valoare, fara ineptii, un copil a ramas fara tata… ramasese oricum, „multumita” mamei sale. Ce mai mama…

Nu stiu de ce mi-a luat atat de mult pana sa astern ceva pe blog. Poate nu mi-am mai regasit starea. Acum e bine. Ma incearca o stare pe care mi-e greu sa o descriu in cuvinte. E o stare pe care am regasit-o la inceput de an, prin comparatie cu inceputul anului trecut. Incomparabil. Eu sunt alta. Am evoluat. Imi dau seama ca alegerile pe care le facem la un moment dat nu sunt alegeri. Sunt dictari, sunt impuneri. Daca am alege dupa capul nostru, tare prost am face-o.

Anyway, ca tot se poarta… chiar daca mai tarziu, urarile de an nou pot veni pana la sfarsitul lunii… Asa ca, un an bun, cu bucurii si numai bine. Asta imi doresc si iti doresc. Eu mi-am regasit linistea. Tu?

Pentru suflet…

Domnul Purnichescu

Dupa aventura numita clasele I-IV in compania Doamnei Micu, a venit randul imbarcarii in aventura V-VIII, alaturi de Domnul Purnichescu.

Dansul, om serios, cu ochelari grosi si fumurii, in spatele carora nu puteai observa niciodata urma de zambet – raspuns la toate nebuniile prin care il puneam sa treaca. Fraza care imi va aduce mereu aminte de dansul este „Sper ca atunci cand vei fi uitat totul, sa iti amintesti macar ceva din ceea ce ai invatat de la mine” ! Si imi amintesc, sincer, multe.

O parte dintre colegii pe care i-am avut in clasa dansului – prof de franceza, by the way – imi sunt prieteni si azi. Ba mai mult, unul dintre colegi mi-a fost alaturi la unul dintre job-uri si ulterior a devenit parte din familie🙂 Asta cred ca e maretia dansului: puterea de a crea un colectiv aparte, format din oameni care s-au crescut unii pe ceilalti, s-au ajutat, s-au sustinut si au trecut impreuna prin inevitabilele drame ale adolescentei, perioada de grele incercari din multe puncte de vedere. Perioada in care dansul a stiut sa ne fie alaturi, sa ne asculte, sa ne spuna o vorba buna si sa ne indrume mereu.

Ma intalnesc macar o data pe an cu Domnul Purnichescu, ma gandesc mereu la dansul de ziua numelui, de Sf. Dumitru, si anticipez cumva fiecare intalnire intamplatoare. Va multumesc pentru tot, Domnule Diriginte !!!

 

PS: singurele cuvinte si expresii pe care le mai tin minte din limba franceza si parte a omului care sunt azi, vi se datoreaza !!!!

Doamna Micu

Am inceput scoala generala in anul 1987. Ceva mai tarziu decat ar fi trebuit intr-o era ceausista si plina de nedreptati, in care copilaria ne-a fost un pic furata… Oh, dar stai!!! Nu la fel se intampla si acum? Nu tot la 6 ani incepe scoala? A, ba da!!!

In fine, sa continuu cu firul povestirilor despre cei ce m-au format. 

Doamna Micu este invatatoarea mea. Doamna Maria Micu – spaima Scolii Generale nr. 112 din cartierul bucurestean (marginas, de altfel) Balta Alba. Toate mamele din cartier cu copii de-o varsta cu mine se temeau ca nu cumva copiii sa „pice” in clasa doamnei Micu. Numai mama nu stia nimic. Am ajuns in clasa dansei si apoi tot procesul de invatamant a devenit o placere. Doamna Micu a fost „Doamna” chiar si in cei 3 ani si un trimestru de invatamant comunist pe care i-am prins. Ne spunea in soapta ca dansa nu e „tovarasa”…

Foarte multe nu imi amintesc despre primii mei patru ani de scoala. Dar stiu sigur ca eram un copil razgaiat, netrecut prin cresa sau gradinita, un copil care nu a fost nevoit sa creasca cu cheia de gat. Asa incat, destul de des, cand ma plictiseam la ore, ma ridicam si ma plimbam prin clasa. Nu imi aduc aminte in ce fel, dar sigur, cu mult tact si profesionalism, Doamna Micu m-a facut sa-mi treaca deprinderile de copil neiesit in societate odata cu copiii de varsta mea.

Toti copiii din clasa Doamnei Micu s-au batut timp de patru ani pentru premiu. Si, cam jumatate din ei, eram mereu pe prima treapta. Departajati numai de diferentele de talente: unii mai buni la muzica, altii la desen, altii la sport… Materiile de baza erau litera de lege si nimeni nu se juca cu ele. Acolo, toti eram „top”…

Nu stiu cum facea ca a reusit sa ne faca si sa ne ajutam intre noi, fapt care s-a concretizat in timp in ceea ce azi se numeste „teamwork”. Si aici imi voi aminti mereu cum colegul meu de banca, Razvan – cel mai ravnit dintre baieti – m-a ajutat sa inteleg cum sta treaba cu cratima. Doamna Micu chiar ne-a prins discutand si ne-a lasat, ascultand din umbra, explicatia salvatoare. Multumesc, Razvan, explicatia ta a ajuns la multi dintre elevii mei🙂.

Doamna Micu era dura, era de temut, era de gasca in excursii si prietenoasa cu copiii care trebuiau sustinuti. Doamna Micu e piatra de temelie a educatiei mele, primul pas in viata sociala si profesionala.

Multumesc, Doamna Maria Micu !

Voi reveni cu un UPDATE la acest post cu o foto scanata din timpul unei premieri. Poza alb-negru, desigur !Doamna Micu

Post nou

Post nou, la vremuri noi… Toate se schimba, si sper ca spre bine.

Azi e Valentine’s Day… Sarbatoare de import… Nu serbam asa ceva, decat prin faptul ca petrecem impreuna.

Nimic nu mai e ca pe vremea cand ma ofticam pentru lipsa de timp si de dedicare pentru asa o sarbatoare. Acum altele sunt prioritatile, altele sunt sarbatorile, cu bucuriile lor. E drept, nici starea nu mai e aceeasi. Si totusi, cum sa treaca o zi a sarbatoririi dragostei, fara melodia care ma misca pana la lacrimi?

Acum, chiar e sarbatoare… Sa stingem lumina si sa ne lasam purtati de Cupidon intr-o lume mai faina…

Petrecere frumoasa, indragostitilor, wherever you are…❤

La multi ani

Azi e ziua ta, draga mamasisotie. Acum un an, pe vremea asta, dadeam drumul imaginatiei si incepeam sa imi expun gandurile si experienta. Nu stiu cate mamici s-au informat de aici, nu stiu cati pitici au papat mai bine datorita retetelor mele, nu stiu cate burtici sunt mai sanatoase datorita sfaturilor mele.

Dar stiu sigur ca mai multe persoane fac acum iaurt in casa, mai multi pitici intampina iarna cu imunitatea ridicata si mai multe carucioare folositoare si-au gasit stapan datorita sfaturilor mele. Astea sunt posturile mele cele mai populare. SI daca numai un copil e mai fericit datorita mie, ma declar pe deplin multumita.

Iti multumesc, cititorule draga, pentru interesul acordat !Image

Moment de bilant

E sfarsit de an, e clar, moment de bilant… Numai ca anul asta e primul in care momentul e „public”.

Anul asta a fost unul cu incercari, cu bune si cu rele… Ca toti anii, de fapt. Cea mai dificila incercare a fost intoarcerea in campul muncii ca sa zic asa, dupa 2 ani dedicati familiei. Mult vor spune unii, altii imi vor da dreptate. Eu zic, ca in fond, despre mine e vorba, ca a fost atat cat a trebuit. Acum, dupa 7 luni si ceva de coabitare (a Ioanei) cu bunicii si de impartire a sarcinilor, imi dau seama ca nu asta e solutia. Vinerea e grea pentru ei, duminica si toata saptamana e greu pentru noi. Pentru Ioana e foarte bine cand suntem toti 5, si atat. La noi ii asteapta pe ei, la ei ne cere pe noi…

Dupa ce ca anticipam un an dificil, din punct de vedere al acomodarii, am schimbat si locul de munca. Am gasit aici oameni minunati, dar mai ales dedicati; am castigat (zic eu !!!) prieteni noi si am realizat anumite chestii legate de prieteni mai vechi. Am primit ajutor nesperat, intr-un mod in care nu am mai primit niciodata. Am invatat mult si mai am de invatat.

Am invatat multe pe toate planurile anul asta si inca muncesc cu mine. Mai am de lucrat la cateva puncte: sa nu mai pun totul la suflet, sa nu mai bag toate cele in seama, si sa nu ma mai implic foarte tare. Stau si ma intreb cu ce raman apoi. Asta va fi planul pe anul urmator pentru mine. Sa aflu cu ce raman apoi😉 Restul e tacere.

Multumesc tie, care te regasesti in cele de mai sus. Multumesc oamenilor cu care am interactionat anul asta. „Toate sunt experiente prin care trebuie sa treci, ia-le pe toate ca atare, sunt lectiile tale in viata” – sper sa fiu mai linistita anul care vine !!!

 

PS: sper ca nu am pierdut prietenia ta definitiv, desi de 3 ani numai eu te caut, numai eu te gasesc si numai eu trebuie sa te inteleg…

Nena si Icea

Am tot spus ca am inceput o rubrica noua si nu am apucat sa mai scriu nimic. Acum e liniste in casa. Toata lumea doarme dupa un week-end prelungit si agitat: plimbari, parc, cumparaturi, gatit bunatati, vizite, musafiri si alte activitati placute, dar obositoare pentru cei mai mici dintre noi.

Postul se numeste Nena si Icea. Ei sunt doamna si domnul Stancescu. S-au mutat in blocul in care am locuit impreuna cu parintii mei pana in 2003, cand eu aveam numai 3 luni. Mama se intalnea zilnic cu doamna Stancescu la lift. Dansa venea de la piata, mama cobora cu mine in parc. Azi i-am tras un zambet, maine am tras-o de par si gata prietenia. Mama trebuia sa inceapa lucrul, nu avea cu cine sa ma lase, de la un zambet de-al meu s-a legat o prietenie si o relatie care a durat o viata.

Mama a inceput lucrul. Eu incepusem sa ma ridic in picioare, cu Nena si Icea de mana. Cu ei am renuntat la scutece. Cu ei am inceput sa mananc singura. Cu ei am inceput sa ma descurc singura cu anumite chestii care se fac la inceputul vietii: legat la sireturi, pieptanat, prins parul, etc…

Ei si-au batut capul cu mine ca se spune „cap” si nu pac, asa cum insistam eu. Ei s-au chinuit cu mine sa ma invete ca e corect Murfatlar si nu muflatar cum credeam eu si incercam sa ii conving si pe ei. Da, imi erau la indemana astfel de cuvinte, pentru ca ei, oameni cu educatie aleasa, plimbati prin toata lumea (vremurilor respective), isi respectau tabieturile si dupa fiecare pranz se delectau cu un pahar de vin alb. De aici a pornit si primul meu hobby, cel cu colectionatul etichetelor. Le dezlipeam cu grija de pe sticle, le spalam de lipici si le uscam, cu fata in jos, pe marginea cazii… Ce satisfactie aveam cand se usca eticheta, era ca noua, si o puteam lipi in albumul meu. O alta pasiune pe care au incercat sa mi-o insufle, dar nu s-a lipit de mine, a fost filatelia.

Pasiunile mostenite de la ei, pe care inca le port cu mine si le cultiv, au fost: vederile, fotografia si fotografiile, cititul si pastrarea bibliotecii intr-o ordeine desavarsita, pe colectii, pe ani de aparitie, pe tipuri de opere…

Ei m-au invatat sa fac acordul subiectului cu predicatul. Ei m-au invatat ca nu e ok sa ma dau dupa vremuri doar pentru ca asa e moda, ci numai daca vreau sa urmez moda. Ei m-au invatat limba romana pe care o vorbesc si acum. Au incercat si cu franceza – la mare moda in vremurile alea, dar nu s-a prins mare lucru de mine.

Ei au fost primii mei profesori, primii mei indrumatori, primii carora le ceream ajutorul cand parintii mei erau la serviciu sau prea ocupati de viata de zi cu zi. Ei au fost bunicii mei cu adevarat, desi dureros adevar. Ei au fost Eugenia si Mircea Stancescu, primii oameni pe care ii am ca reper in minte, atunci cand iau orice decizie, atunci cand imi e greu sa aleg ceva ce are legatura cu viitorul meu!

Va multumesc, si stiu ca va ganditi la mine, cu acelasi drag !

Ajutam copilasii din campania de sensibilizare Globuri cu Suflet

Ajutam copilasii din campania de sensibilizare Globuri cu Suflet

 

Campania de sensibilizare Globuri cu suflet a ajuns deja la editia a patra, campanie initiata de Lavinia Biberi in nov. 2009 ajutata fiind de multi bloggeri din tara. O stiu personal pe Lavinia si am incredere ca o se descurce foarte bine si anul acesta la cea de-a patra editie.

 

Ea de 4 ani se tot gandeste (si pune si in practica) sa ofer bucurii copiilor (dulciuri, fructe, haine, incaltaminte, jucarii, carti, rechizite si multe altele) pe 6 decembrie, cand toata lumea ar trebui sa-l astepte pe Mos Nicolae cu ghetele facute si cu sufletul plin de emotie si bucurie.

 

Scopul acestui proiect este de a aduce impreuna zambetul pe buze unor copii nevoiasi din tara noastra. Cei care pot si vor, se strang in aceasta perioada donatii pentru 12 copilasi de la Scoala ajutatoare pentru copii cu dizabilitati si handicap, Scoala Speciala Nr.5 din Vitan, Bucuresti. In acest an, Globuri cu suflet se va desfasura atat in Iasi (aici se organizeaza putin mai tarziu, pe 22 dec).

cat si in Bucuresti (6 decembrie, ultima zi de donatii fiind 4 decembrie).

Se asteapta de la voi donatii in jucarii, jocuri si bani, fiecare dupa posibilitati, conditia fiind ca toate acestea (jucarii, jocuri educative sau chiar haine) sa fie noi. In caz ca vreti sa oferiti o mana de ajutor, mai jos o sa gasiti si datele de contact ale organizatoarelor.

 

Contacte:

Bucuresti: Lavinia Biberi / biberi.lavinia @ gmail.com

Detalii pe blog: http://laviniabiberi.com/globuri-cu-suflet-editia-a-patra-pregatiri/

Iasi: Anda Elena / anda_elena @  yahoo.com

http://saptepietre.ro/2012/11/globuri-cu-suflet-inceput-de-bucurie.html

Ce spuneti? Oferim si noi o mana de ajutor?