Domnul Purnichescu

Dupa aventura numita clasele I-IV in compania Doamnei Micu, a venit randul imbarcarii in aventura V-VIII, alaturi de Domnul Purnichescu.

Dansul, om serios, cu ochelari grosi si fumurii, in spatele carora nu puteai observa niciodata urma de zambet – raspuns la toate nebuniile prin care il puneam sa treaca. Fraza care imi va aduce mereu aminte de dansul este „Sper ca atunci cand vei fi uitat totul, sa iti amintesti macar ceva din ceea ce ai invatat de la mine” ! Si imi amintesc, sincer, multe.

O parte dintre colegii pe care i-am avut in clasa dansului – prof de franceza, by the way – imi sunt prieteni si azi. Ba mai mult, unul dintre colegi mi-a fost alaturi la unul dintre job-uri si ulterior a devenit parte din familie 🙂 Asta cred ca e maretia dansului: puterea de a crea un colectiv aparte, format din oameni care s-au crescut unii pe ceilalti, s-au ajutat, s-au sustinut si au trecut impreuna prin inevitabilele drame ale adolescentei, perioada de grele incercari din multe puncte de vedere. Perioada in care dansul a stiut sa ne fie alaturi, sa ne asculte, sa ne spuna o vorba buna si sa ne indrume mereu.

Ma intalnesc macar o data pe an cu Domnul Purnichescu, ma gandesc mereu la dansul de ziua numelui, de Sf. Dumitru, si anticipez cumva fiecare intalnire intamplatoare. Va multumesc pentru tot, Domnule Diriginte !!!

 

PS: singurele cuvinte si expresii pe care le mai tin minte din limba franceza si parte a omului care sunt azi, vi se datoreaza !!!!

Doamna Micu

Am inceput scoala generala in anul 1987. Ceva mai tarziu decat ar fi trebuit intr-o era ceausista si plina de nedreptati, in care copilaria ne-a fost un pic furata… Oh, dar stai!!! Nu la fel se intampla si acum? Nu tot la 6 ani incepe scoala? A, ba da!!!

In fine, sa continuu cu firul povestirilor despre cei ce m-au format. 

Doamna Micu este invatatoarea mea. Doamna Maria Micu – spaima Scolii Generale nr. 112 din cartierul bucurestean (marginas, de altfel) Balta Alba. Toate mamele din cartier cu copii de-o varsta cu mine se temeau ca nu cumva copiii sa „pice” in clasa doamnei Micu. Numai mama nu stia nimic. Am ajuns in clasa dansei si apoi tot procesul de invatamant a devenit o placere. Doamna Micu a fost „Doamna” chiar si in cei 3 ani si un trimestru de invatamant comunist pe care i-am prins. Ne spunea in soapta ca dansa nu e „tovarasa”…

Foarte multe nu imi amintesc despre primii mei patru ani de scoala. Dar stiu sigur ca eram un copil razgaiat, netrecut prin cresa sau gradinita, un copil care nu a fost nevoit sa creasca cu cheia de gat. Asa incat, destul de des, cand ma plictiseam la ore, ma ridicam si ma plimbam prin clasa. Nu imi aduc aminte in ce fel, dar sigur, cu mult tact si profesionalism, Doamna Micu m-a facut sa-mi treaca deprinderile de copil neiesit in societate odata cu copiii de varsta mea.

Toti copiii din clasa Doamnei Micu s-au batut timp de patru ani pentru premiu. Si, cam jumatate din ei, eram mereu pe prima treapta. Departajati numai de diferentele de talente: unii mai buni la muzica, altii la desen, altii la sport… Materiile de baza erau litera de lege si nimeni nu se juca cu ele. Acolo, toti eram „top”…

Nu stiu cum facea ca a reusit sa ne faca si sa ne ajutam intre noi, fapt care s-a concretizat in timp in ceea ce azi se numeste „teamwork”. Si aici imi voi aminti mereu cum colegul meu de banca, Razvan – cel mai ravnit dintre baieti – m-a ajutat sa inteleg cum sta treaba cu cratima. Doamna Micu chiar ne-a prins discutand si ne-a lasat, ascultand din umbra, explicatia salvatoare. Multumesc, Razvan, explicatia ta a ajuns la multi dintre elevii mei :).

Doamna Micu era dura, era de temut, era de gasca in excursii si prietenoasa cu copiii care trebuiau sustinuti. Doamna Micu e piatra de temelie a educatiei mele, primul pas in viata sociala si profesionala.

Multumesc, Doamna Maria Micu !

Voi reveni cu un UPDATE la acest post cu o foto scanata din timpul unei premieri. Poza alb-negru, desigur !Doamna Micu

Nena si Icea

Am tot spus ca am inceput o rubrica noua si nu am apucat sa mai scriu nimic. Acum e liniste in casa. Toata lumea doarme dupa un week-end prelungit si agitat: plimbari, parc, cumparaturi, gatit bunatati, vizite, musafiri si alte activitati placute, dar obositoare pentru cei mai mici dintre noi.

Postul se numeste Nena si Icea. Ei sunt doamna si domnul Stancescu. S-au mutat in blocul in care am locuit impreuna cu parintii mei pana in 2003, cand eu aveam numai 3 luni. Mama se intalnea zilnic cu doamna Stancescu la lift. Dansa venea de la piata, mama cobora cu mine in parc. Azi i-am tras un zambet, maine am tras-o de par si gata prietenia. Mama trebuia sa inceapa lucrul, nu avea cu cine sa ma lase, de la un zambet de-al meu s-a legat o prietenie si o relatie care a durat o viata.

Mama a inceput lucrul. Eu incepusem sa ma ridic in picioare, cu Nena si Icea de mana. Cu ei am renuntat la scutece. Cu ei am inceput sa mananc singura. Cu ei am inceput sa ma descurc singura cu anumite chestii care se fac la inceputul vietii: legat la sireturi, pieptanat, prins parul, etc…

Ei si-au batut capul cu mine ca se spune „cap” si nu pac, asa cum insistam eu. Ei s-au chinuit cu mine sa ma invete ca e corect Murfatlar si nu muflatar cum credeam eu si incercam sa ii conving si pe ei. Da, imi erau la indemana astfel de cuvinte, pentru ca ei, oameni cu educatie aleasa, plimbati prin toata lumea (vremurilor respective), isi respectau tabieturile si dupa fiecare pranz se delectau cu un pahar de vin alb. De aici a pornit si primul meu hobby, cel cu colectionatul etichetelor. Le dezlipeam cu grija de pe sticle, le spalam de lipici si le uscam, cu fata in jos, pe marginea cazii… Ce satisfactie aveam cand se usca eticheta, era ca noua, si o puteam lipi in albumul meu. O alta pasiune pe care au incercat sa mi-o insufle, dar nu s-a lipit de mine, a fost filatelia.

Pasiunile mostenite de la ei, pe care inca le port cu mine si le cultiv, au fost: vederile, fotografia si fotografiile, cititul si pastrarea bibliotecii intr-o ordeine desavarsita, pe colectii, pe ani de aparitie, pe tipuri de opere…

Ei m-au invatat sa fac acordul subiectului cu predicatul. Ei m-au invatat ca nu e ok sa ma dau dupa vremuri doar pentru ca asa e moda, ci numai daca vreau sa urmez moda. Ei m-au invatat limba romana pe care o vorbesc si acum. Au incercat si cu franceza – la mare moda in vremurile alea, dar nu s-a prins mare lucru de mine.

Ei au fost primii mei profesori, primii mei indrumatori, primii carora le ceream ajutorul cand parintii mei erau la serviciu sau prea ocupati de viata de zi cu zi. Ei au fost bunicii mei cu adevarat, desi dureros adevar. Ei au fost Eugenia si Mircea Stancescu, primii oameni pe care ii am ca reper in minte, atunci cand iau orice decizie, atunci cand imi e greu sa aleg ceva ce are legatura cu viitorul meu!

Va multumesc, si stiu ca va ganditi la mine, cu acelasi drag !

Rubrica noua

Ideea acestei noi rubrici mi-a venit intr-o zi de sambata. M-am trezit si asteptam in liniste, in confortul dormitorului conjugal sa se trezeasca veselia familiei. In acele cateva momente dinainte ca Ioana sa se trezeasca, mi-a venit in minte un gand, un nume la care ma reintorc, inevitabil, pe la sfarsitul lunii octombrie, an de an. Numai ca de data asta era inceputul lui octombrie.

Pe 26 octombrie calendarul ortodox il serbeaza pe Sfantul Dumitru, ocrotitorul Bucurestilor. Pentru mine nu inseamna mai nimic asta, sau cel putin, nu inseamna imbulzeala la moaste, nu inseamna stat la coada la pupat racla sfanta. Pentru mine, ziua Sfantului Dumitru inseamna ziua Domnului Diriginte, scris intentionat cu majuscule, pentru ca dansul mi-a marcat drumul in viata. Pe Domnul Diriginte il cheama Dumitru. Dumitru Purnichescu…

In fiecare an, la sfarsit de octombrie, imi revine in minte acest om. Ne-a format. A avut pe mana o clasa de copii rebeli, neastamparati, asa cum probabil erau toti copiii de 5-8 la vremea respectiva. Numai ca dansul era obosit, am fost ultima sa generatie. Cu atata grija ne-a vorbit despre viitor, cu atata grija ne-a indrumat pasii si mie, cel putin, mi-a ramas in minte. O vreme, il sunam de ziua dansului, apoi am incetat, gandindu-ma ca deranjez.

Gresit, aveam sa constat intr-o toamna, in ultimul an de facultate. M-am revazut cu DomnulPurnichescu, total intamplator, in zona in care locuiam. M-a intrebat, de parca ieri ne vazusem ultima data pe holul Scolii Generale nr. 112, cum imi mai este. Auzise dansul de o Simona din clasa dansului care se casatorise si divortase (primul meu nume este Simona) si ma intreba daca sunt bine, daca mi-am revenit. I-am spus ca nu era vorba despre mine si ca si Simona este bine. S-a bucurat ca suntem bine, m-a sarutat parinteste pe frunte si ne-am despartit.

Acum vreo luna, 9 ani mai tarziu dupa aceasta intalnire, ne-am reintalnit in Auchan. Cu aceeasi bucurie mi-a raspuns la salut. Acelasi sentiment l-am avut, cum ca abia ieri ne-am vazut pe holurile Scolii Generale. Am discutat putin. I-am spus ca sunt cu fiica si sotul la cumparaturi, ca m-am reintors in campul muncii dupa 2 ani de pauza. S-a bucurat pentru mine cand i-am spus ca imi place maxim ce fac la serviciu. Dar m-a intrebat, pe acelasi ton parintesc, care e concluzia mea, acum, probabil, la jumatatea vietii: Bai, atat vreau sa stiu: traiesti bine? Iti foloseste la ceva tot ce-ai invatat?

Recunosc, am ramas putin surprinsa… Pe moment am raspuns, din complezenta ca traiesc bine… Dar imi ridic niste semne de intrebare. Pentru asta s-a nascut aceasta rubrica. Aici vor incapea toti oamenii care m-au format. Despre Domnul Purnichescu, cu drag, va urma o postare speciala, in ordinea fireasca a curgerii anilor. Acum, doar ii multumesc ca mi-a ridicat mingea la fileu si m-a facut sa-mi pun intrebari…

Aceasta rubrica noua se va ocupa de oamenii care m-au format, de-a lungul timpului, bunici sau nu, invatatori, profesori, diriginti, colegi, sefi, directori, toti cei care si-au pus amprenta asupra mea se vor regasi aici. Cu drag… va multumesc.